Ieri, cu o săptămână mai târziu decât fusese programat, am demontat expoziţia de la Muzeul de Artă. Am încheiat astfel proiectul început în iarnă şi am simţit efectiv că închei, cu nespus de multă linişte şi pace în suflet, un capitol al vieţii mele. Nu ştiu dacă cel mai frumos, cel mai dureros, cel mai important, sau mai valoros, dar cu siguranţă cel mai transformator.
În ultimele lui zile pe pamânt, în timpul lungilor si cutremurătoarelor pendulări dintre lumi, Cosmin mi-a spus: “ Când am să mă fac bine, vom face o excursie parţial în Retezat!” “ Ce înseamnă parţial?” l-am întrebat eu. “ Nu ştiu, vom vedea atunci!”
Ideea de a face ceva în amintirea lui Cosmin nu-mi aparţine. Ea a venit neaşteptat din partea lui Eric Baude, directorul Institutului Francez din Timişoara Timişoara
Cosmin a ştiut să plece într-un mod care pentru mine a echivalat cu cea mai valoroasă lecţie, aceea despre moarte. Întâmplările din zona misticului din ultimele lui zile şi relatările semiconştiente despre tărâmurile de lumină şi fiinţele care îl populează au fost pentru mine dovezi suficiente că moartea nu e decât o transformare. Uriaşă. Imposibil de cuprins în cuvinte. Firească. Zâmbetul imens pe care l-a avut pe buze la plecare, seninătatea şi pacea care i-au inundat faţa, au fost semnele categorice ale faptului că a ajuns în lumină. Iar eu asta am înţeles atunci: Noi, când murim, redevenim ceea ce suntem, fiinţe de lumină.
La puţin timp de la plecarea lui Cosmin, în mâna mea a ajuns cartea lui Ken Wilber- Graţie şi fortă. Ceea ce m-a uimit de la primele pagini nu a fost asemănarea dintre povestea mea şi cea a marelui filozof, ci faptul că erau identice! Aproape până în deataliu: de la povestea de iubire pe care o traiserăm, până la confruntarea, la foarte scurt timp după căsătorie cu diagnosticul “cancer” al sufletlui pereche, de la etapele prin care am trecut ca şi cuplu, dar şi ca individualităţi, până la finalul cu atâtea înţelesuri şi tulburătoarea despărţire şi chiar formula de declarare a iubirii : “Te iubesc pentru totdeauna! Şi totdeauna înseamna Totdeauna!”........
Îndată ce am terminat de citit cartea, i-am scris lui Wilber. Si mi-a răspuns. I-am scris Elenei Francisc, editorul din România al cărţii. Şi mi-a răspuns. Apoi i-am întâlnit pe Elena şi pe Horia şi totul s-a schimbat. Pentru că, deşi eram în lumina minunatei întâmplări a întâlnirii mele cu Cosmin, eram dezorientată. Lumina era mare şi puternică, mă covârşea cu sclipirea ei. Alături de Elena şi Horia am pornit în călătoria inimii, o călătorie incredibilă a descoperirii Sinelui. Efectul acestei călătorii n-a fost şi nu este altceva decât dobândirea conştienţei, schimbarea totală a atitudinii faţă de viaţă şi toate ale ei. Şi dintr-o dată vălul s-a spulberat, viaţa mea a devenit explicită, am învăţat să-i descopăr mecanismul. Mi-am dat seama că trăiesc într-o imensă pădure semiotică, plină de semne şi semnale, pe care, dintr-o profundă şi aproape inexplicabilă ignoranţă, am refuzat să le înţeleg. Pur şi simplu m-am trezit şi pur şi simplu am înţeles ce am făcut eu pentru Cosmin şi ce a făcut el pentru mine.Şi am înţeles sesnul experienţei noastre, împreună şi separat. Şi am înţeles că nimic nu s-a încheiat, ci doar s-a transformat.
Când Eric mi-a zis de ideea lui, mi-a fost greu să-mi imaginez ceva de genul “In memoriam”. Mi-era teamă ca nu cumva să se ajungă la o întâmplare tristă, în care să curgă lacrimi, să se reactualizeze regrete, să se evoce suferinţa. Pentru că l-am însoţit pe Cosmin până la plecare, ştiam că forma vindecării lui n-a fost însănătoşirea în planul fizic, ştiam că sufletul lui găsise lumina, ştiam că, spiritual vorbind, se eliberase. Şi mai ştiam că plânsul oamenilor e pentru ei înşişi, nu pentru cel plecat, pentru că cel plecat e în lumina dumnezeirii şi nu trebuie plâns. Ştiam şi ştiu că multora le este greu să înţeleagă asta, că le este greu să accepte absenţa, că le este greu să pună ceva în golul lăsat de cineva.
Pe Cosmin cu toţii l-am văzut frumos, iar frumuseţea pe care am văzut-o la el este, de fapt, frumuseţea noastră, pe care nu am fi recunoscut-o la el, dacă nu ar fi existat în noi. În oglinda care ne-a fost Cosmin, cu toţii ne-am văzut frumoşi, şi buni, şi senini, şi prietenoşi, şi altruişti, şi jucăuşi, puternici, sensibili, .......
Cosmin ne-a artătat tututor cum suntem, cum avem sufletele, ce avem în suflete, şi scriind sau desenând despre el, scriam şi desenam despre noi. De aceea m-am gandit că proiectul este pentru Cosmin, dar şi pentru noi, pentru fiecare în parte, ca să înţelegem că viaţa şi moartea nu se pot despărţi. Fiecare s-a raportat în felul său la Cosmin şi la povestea lui, fiecare a atins un anumit aspect din interacţiunea cu el, şi, în ultimă instanţă, fiecare a scris/desenat despre sine.
De aceea i-am spus lui Eric faptul că mie mi-ar plăcea să facem ceva pentru Cosmin, dar nefăcând abstracţie de povestea lui şi de adevărul că el nu mai este printre noi. M-am gândit să exprimăm prin limbajul celor două arte propriul nostru adevăr legat de Cosmin, de viaţă, moarte, boală, suferinţă, lumină, împăcare.
Vernisajul a fost pe 19 iunie. Expoziţia a fost programată să ţină două săptămâni, urmând ca ea să fie demontată pe 3 iulie. Când m-am dus la Muzeu, cu trei zile înainte de a expira cele două săptămâni, doamnele de acolo mi-au spus că trebuie neapărat cerută o prelungire, pentru că expoziţia este extrem de vizitată, că oamenii vin şi apoi revin cu prieteni sau cunoscuţi şi chiar cer prelungire. Ceea ce s-a şi întâmplat.
Astfel, expoziţia Graţie şi Forţă a fost demontată ieri. În intervalul 5-10 iulie am fost plecată într-o excursie alături de suflete dragi, care pentru mine a avut un caracter transformator şi vindecător. Am fost la doi paşi de Retezat. „Parţial în Retezat!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu